Imediat după 1990, aflaţi "în căutarea spectatorului pierdut", dar şi, nu mai puţin, în căutarea propriei identităţi, regizorii români s-au împărţit în două categorii: cei decişi să facă abstracţie de trecut, evitând să facă referire la el şi încercând să se adapteze din mers, cu rezultate mai bune sau rele, la schimbările prin care trecea societatea şi "ceilalţi". Cei a căror conştiinţă dublase întotdeauna opera, a căror căutare şi nelinişte nu se oprise niciodată, indiferent cât de agresiv devenise la un moment dat sistemul. A doua categorie, mult mai puţin numeroasă, este ilustrată strălucit de Mihai Măniuţiu, care a combinat în opera sa de după 1990, cu intermitenţe, încercarea de a face un subtil "proces al comunismului pe scenă" cu aceea de a căuta spaţiul perfect pentru montările sale.
Format:
227 p., 160 x 210 mm, necartonat
Anul apariţiei:
2010
fond special / librărie / colecţie particulară / anticariat /
